Geniul Informaticii românești –Grigore Moisil. A fost chemat să lucreze pentru americani și sovietici la corectarea unor traiectorii de nave spațiale

România are în vitrina sa cu prețiozități unul dintre înaltele vârfuri ale matematicii mondiale. Grigore Moisil s-a născut la începutul veacului trecut (1906), în ultimul mare oraș străbătut de undele Dunării înainte de topirea lor în mare, Tulcea. Paradoxal, dar erau alte vremuri, omul ce avea să revoluționeze probabil cea mai grea ramură a științei a citit enorm de-a lungul vieții. Nu a existat lucru important, de la Biblie la Proust, pe care să nu-l parcurgă. Scria la reviste de cultură. A preluat, după moartea criticului și istoricului literar George Călinescu, „Cronica optimistului”, publicată în săptămânalul „Contemporanul”.

Pentru el, „tot ce e gândire corectă este matematică sau susceptibilă de matematizare”. În toamna lui 1924, Grigore, “Grigri”, cum îl alinta mama sa, intra cu examen la Școala Politehnică din București. A urmat cursurile ei, dar n-o va absolvi niciodată. Așa că a fost admis, tot prin examen, la Facultatea de Matematică, unde i-a avut ca profesori pe alți corifei: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica, Anton Davidoglu și Traian Lalescu. De altfel, Pompeiu i-a fost cu adevărat mentor nu numai în ale matematicii, ci și în anumite reguli de viață. În iunie 1929, își susține teza de doctorat la Facultatea de Științe din București, din comisie făcând parte dascălii Pompeiu, Țițeica și Davidoglu. Ca urmare, a obținut o bursă a Fundației Rockfeller, pentru a studia la Roma cu renumitul profesor Volterra.

Teama de a zbura cu avionul

În 1956 este numit președintele Comisiei de Automatizare. În cadrul ei a avut rolul crucial în înființarea Catedrei de Automatică de la Institutul Politehnic. Un an mai târziu, a contribuit la instalarea primului calculator românesc în incinta Institutului de Fizică Atomică. În pofida faptului că liderii comuniști de atunci defineau cibernetica “o știință burgheză reacționară îndreptată împotriva clasei muncitoare”.

Cât a plătit acest bucureștean, în localul lui Mugur Mihăiescu, pentru un singur...

Cine are CIFRUL de la seiful lui Silviu Prigoană. Averea fabuloasă pusă în...

Totuși, a reușit să creeze un Centru de Calcul la Universitatea bucureșteană, aceasta devenind una dintre primele 10 din lume care dețineau așa ceva. Drept “recompensă”, conducerea politică unică l-a trimis ambasador în Turcia. Acolo a continuat să predea la Universitatea din Ankara. A fost invitat la o mulțime de congrese de matematică pură și aplicată, automatică, filosofia științei în țări precum: Anglia, Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania Federală, Grecia, Italia, Olanda, Suedia, URSS, Statele Unite, Japonia etc. Pentru că îi era să zboare cu avionul, Grigore Moisil a mers cu trenul până la Tokyo trei săptămâni. În acest timp, de “plictiseală”, a scris o carte.

Era un adept al perfecționismului. În primii doi ani făcea “curățenie” printre studenții pe care îi simțea că nu au chemare. Cei ajunși în anul III erau fericiți că se află pe drumul cel bun. În acest sens, lipise o pancartă mare la intrarea facultății. Mesajul suna astfel: “Cursurile sunt libere. Intră cine vrea, rămâne cine poate”. Omul care își scotea pălăria apucând-o de la ceafă ținea mult la un principiu, de altfel declarat în publicația “Tribuna”, din 22 feb. 1968: “Marea calitate a unui profesor este de a fi bucuros atunci când e depășit de elevii săi”. A predat timp de 41 de ani. La de 30 de ani puterea sa de muncă era imensă. Lucra 30 de ore în șir fără să doarmă, doar cu scurte pauze pentru mese. Îi plăcea noaptea. A avut sub bagheta științei multe generații. Pe toate le-a învățat matematica pe care o vor preda și cum o vor face: “Nu te bâlbâi în fața studenților, dacă nu ești sigur de ceva. Mai bine spune că nu știi, că vei cerceta, că te vei documenta, decât să încerci să încropești ceva. Tineretul nu se lasă înșelat”.

Micile “accesorii”: Carpați fără filtru și jumătate de Șliboviță

Unul dintre oamenii care l-au cunoscut cel mai bine a fost Constantin Dumbravă, fost curier la ziarul Universul. I-a fost prieten de nădejde și om bun la toate, aceasta fiind de altfel „meseria” lui mulți ani, aceea de a se îngriji ca „maestrului” să nu-i lipsească nimic. Marelui matematician. Îi ducea zilnic presa și patru pachete de țigarete Carpați fără filtru. Lângă ele, o sticlă de Șliboviță de 0,5 l, bine camuflată de soția profesorului, Viorica Moisil. Le punea într-un loc ascuns, convenit doar de către cei doi și îl anunța că toate sunt acolo. “Bine, Costache! Vino încoace!“, după care urma o consistentă răsplată bănească.

Matematica nu iartă

Se culca, atunci când nu avea un program foarte încărcat, la ora 18. Se trezea la 2, în crucea nopții și începea să lucreze matematică. Într-un an, avusese o grupă de 31 de studenți nord-coreeni. La examenul din vară a picat 26. Pentru că statul primea 800 de dolari anual de la fiecare,  Grigore Moisil a fost chemat la partid, sugerându-i-se să-i treacă în toamnă pe toți, fiindcă nu prea cunoșteau româna.

În timpul vacanței de trei luni, profesorul a învățat coreeana. La reexaminarea din toamnă, a mai trecut trei. S-a dus la șefimea comunistă căreia i-a spus că matematica este universală, deci nu e nimic de făcut.

Milioane aduse vistieriei naționale

Cum s-a împăcat cu comuniștii sovietici și cu „imperialiștii americani” cele două mari superputeri mondiale? Povește tot Costache Dumbravă: “Dom’ Grigore a fost chemat de câteva ori la Washington și Moscova, pentru a lucra la corectarea traiectoriilor unor rachete, fapt pe care nu-l putea reuși niciun calculator al vremii. Bineînțeles, statul român urmând să primească sume imense de bani. A reușit cu un succes deplin, fiind prețuit de către ambii rivali”.

Latura umană a profesorului e dezvăluită de același bătrânel: „Domnul profesor se întâlnea în fiecare joi seara cu studenții săi la restaurantul Berlin. El plătea consumația, indiferent cât de multă bere se bea”.

Ilicitul

Pe vremea comuniștilor era o lege (nr.18) supranumită “Ilicitul”, conform căreia orice cetățean era obligat să justifice o eventuală neconcordanță în plus survenită între salarizare și bunurile deținute. Bătrânelul de lângă noi ne-a expus un dialog pe care l-a avut cu Grigore Moisil: “Costache, ieri m-au vizitat ăia cu ilicitul. M-au întrebat de unde am casa și bunurile din ea. Știi ce le-am răspuns? Tovarăși, eu încasez lunar 24.000 de lei. Catedra înseamnă 16.000, inovații în matematică, 4.000 și alte 4.000 din cursuri predate în străinătate. Proștii, cum au venit, așa au plecat!”

Gena părintească

“Tatăl meu, arheologul și numismatul Moisil, a fost dintre aceia care voiau să practice o istorie mai precisă decât cea poetică din vremea lui. Îi datorez, poate, nu numai că am devenit matematician, dar și că am încercat să fac o matematica mai puțin aridă decât se obișnuiește”, declara Grigore Moisil. în “Viața Studențească” din 15 feb. 1967.

“Mama era profesoară, dar n-avea încredere în pedagogie, așa cum o învățase la școala de institutori. Inventase pentru mine o altă pedagogie. N-a început prin a mă învăța să scriu și să citesc, voia să mă facă să nu-mi fie teamă de matematică” (revista “Femeia” 1964)

„Moldova, o extraordinară densitate de oameni deștepți pe metrul pătrat”

Devenit unul dintre piscurile matematicii, nu doar la nivel național, ci și mondial, în jurul anului 1958 Grigore Moisil intra în grupul de elită al academicienilor români, aparte supranumit “clanul moisililor”, grație numărului mare alcătuit din membri ai familiei: Constantin, tatăl, istoric; Constantin Daicoviciu, nepot; Virgil Vătășanu, nepot, istoric de artă; Tudor Bugnariu, nepot, sociolog; Emil Condurachi, ginere, arheolog. La Iași a predat primul curs de algebră abstractă modernă din țară. De altfel, avea să spună că în capitala Moldovei “era o extraordinară densitate de oameni deștepți pe metru pătrat”.

Grigore Moisil făcea parte din pleiada de mari matematicieni. A format nu o școală, ci câteva, printre care una de mecanică, una de logică matematică și una de teoria algebrică a mecanismelor automate. Acest lucru se explică prin fecunditatea ideilor sale, prin măiestria cu care știa să prezinte nu o matematică “gata făcută”, ci una ce se construia în prezența auditoriului. Gândirea sa era esențialmente deschisă, în conformitate cu observația pe care atât de pregnant a formulat-o undeva: “Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe”. Ca atare, a inventat o teoremă în algebră, care îi poartă numele.